BLOGADA

- Obiecte pierdute, bună ziua!

- Bună ziua, aş dori…

- Să vă ajutăm, desigur. Aţi pierdut ce?

- O valiză.

- Mare, mică?

- Mică.

- Ce culoare?

- Maro.

- Maro… Alo, alo…?

- Da, ştiu, calul.

- Ha, ha, ha, ha.

- Deci, valiza.

- Valiza maro.

- Da.

- Semne particulare?

- Mînerul era auriu. Şi avea o zgîrietură într-o parte.

- Cicatrice, vă rog. Termenii oficiali.

- Sigur, cicatrice. Eu vă spun ce avea şi dumneavoastră traduceţi.

- Mda. Altceva?

- Atît… cred.

- Atît? Reclamaţi pierderea unei valize goale?

- Da.

- Hi, hi.

- De ce rîdeţi, vă rog?

- A, nu. Nu de dumneavoastră. De valiza goală.

- Mulţumesc.

- Nu vă supăraţi.

- Nu mă supăr. Aş dori să ştiu dacă a ajuns la dumneavoastră sau nu.

- Merg să caut. Rămîneţi.

- N-aţi putea să mă anunţaţi dacă o găsiţi? Vă las numărul de telefon sau adresa…

- …

- Alo?

- …

- …

- Nu e la noi.

- Aşa repede?

- Aşa repede ce?

- Aţi găsit-o.

- Păi, n-am găsit-o.

- Păi, asta vă spun şi eu dumneavoastră.

- Vă rog…

- Nu, eu vă rog. Dacă nu e prea mult, aş vrea s-o mai căutaţi puţin.

- Dar…

- Ştiţi, e important.

- E o valiză goală.

- Vă rog eu mult.

- Credeţi-mă, mi-am făcut datoria.

- Nu mă îndoiesc.

- Atunci?

- Poate v-a scăpat.

- Credeţi?

- Ori v-aţi grăbit puţin. Ştiu că mai aveţi clienţi.

- Mda.

- Vă rog, doar puţin.

- Phhh! Bine, dar nu garantez, v-am spus deja că…

- Mulţumesc mult!

- …

- …

- (…)

- (…)

- Alo? Mai sînteţi?

- Sigur! Aţi găsit-o?

- Din păcate, nu. Am răscolit tot.

- Nu se poate.

- Vă asigur.

- Aş putea vorbi cu un superior de-al dumneavoastră?

- Nu.

- E absolut necesar.

- Vă înţeleg.

- Atunci, vă rog.

- Eu sînt propriul meu superior.

- …

- Alo?

- Da.

- M-aţi auzit.

- Da.

- Îmi pare rău.

- …

- Alo?

- …

- Plîngeţi cumva?

- …

- Vă rog frumos, am făcut tot ce ţinea de noi.

- Da…

- Ei, vedeţi?

- …

- Nu mai plîngeţi, vă rog eu mult. O să se rezolve.

- …

- Mă mai auziţi?

- Cum?

- Cum?

- Cum o să se rezolve?

- Cel mai probabil o să apară. Mîine, poimîine…

- …

- Iar? [Îmi plînge la telefon! Hi, hi... Şşşşt!]

- …

- Nu vă mai faceţi griji. Reveniţi mîine.

- Mîine nu pot.

- Poimîine?

- E prea tîrziu.

- Niciodată nu e prea tîrziu.

- Filosofi la obiecte pierdute…

- Deci, nu e cazul să…

- Îmi cer scuze.

- Era o simplă valiză.

- Ştiu.

- Goală!

- …

- Ei, nu vă mai consumaţi! Cumpăraţi alta.

- Nu e alta. O vroiam pe asta.

- Trebuie s-o returnaţi?

- Nu, e a mea.

- E valiza norocoasă?

- Puteţi să-i spuneţi şi aşa.

- Şi… urmează să plecaţi undeva?

- Nu.

- …

- De fapt, urma să încep ceva.

- Ce să-mi cereţi?

- Să încep!

- Ce anume?

- Una din celelalte vieţi ale mele.

- Îmi pare rău. Reveniţi totuşi mîine.

- …

- La revedere. Obiecte pierdute, bună ziua!

Sun ieri la sediul PRM să cer o informaţie. Îmi răspunde un bunic cu care m-am mai conversat inutil şi cu alte ocazii, un fel de om-bun-la-toate pe acolo. Îi pare rău, el personal n-are cum să-mi dea informaţia. Dar e binevoitor şi vrea să mă ajute: “Aveţi… ăăă… ăsta, cum îi spune? Internet!” La cum sună întrebarea în gura României Mari, bine că nu mă indignez: “Ce să am?! Eu?!?!”

M-am gîndit că e virtuozitate tehnică şi regizorală şi atît. Numai că mi se întîmplă ce nu mi s-a întîmplat de o grămadă de vreme la un film. Mi-l amintesc (şi mă bîntuie) a doua zi. O pictură şi un sunet, mai jos.

Oare cum ar arăta Ion Iliescu dansînd pe The Locomotion?

Pentru prietenu’ D., la mulţi ani! Cine vrea să-i mai zică vreo două, să intre aici.